Urmuz şi Fabrica de obiecte vide

(O analiză poetică a “Plecării în străinătate”)

Motto: “Din toate preparativele voaiajului, cea mai mare parte erau îndeplinite…” (Urmuz, “Plecarea în străinătate”)

O să începem prin a cita o absurda “microschita” de-a lui Daniil Harms. Ea se intituleaza “Caietul albastru” si o vom reproduce pe de-a intregul, in traducerea lui Ioan Radin-Peianov:

“A fost odata un roscovan care nu avea ochi si urechi.

El nu avea par, asa ca numai de forma i se spunea roscovan.

De vorbit nu vorbea, pentru ca nu avea gura. Nici nas n-avea.

El nu avea nici macar maini si picioare. Nici stomac nu avea, sira spinarii n-o avea si nici un fel de intestine. N-avea nimic. Asa ca nu-i prea clar despre cine este vorba.

De aceea mai bine nici sa nu mai vorbim despre el.”

Iata probabil unul dintre cele mai elocvente mostre ale literaturii de avangarda. Asta fiindca, in aceasta ciudata descriere, putem observa chiar dubla miscare ce sta la baza tehnicilor literare avangardiste: pe masura ce se naste, “obiectul” (sensul) se autodistruge, devine vid. Intregul text pare ca exista doar pentru a demonta si descalifica prima propozitie, una cu iz de basm; “A fost odată un roşcovan…”. Eroului i se refuza dreptul de a fi roscovan fiindca nu are par. Mai apoi se anihileaza in mintea cititorului cateva din fundamentalele caracteristici umane pe care le-am presupune la prezumptivul nostru protagonist: gura, nasul, dreptul la cuvant si datele biologice. “Roscovanul” nostru nu mai are nimic, pe masura ce a fost descris, cineva l-a sters cu radiera. A-l descrie inseamna de fapt a-i demasca inexistenta (dispare referentul: “nu-i prea clar despre cine-i vorba”), un raport despre un vid care nu mai merita sa fie exprimat in cuvinte. Iata un tip de text al carui ultim efect este autovidarea. Aici prin acumulare de elemente negative, anihilatoare.

De fapt, poate chiar principiul de baza al nasterii semnificatiei poetice in literatura de avangarda este cel al concatenarii, al acumularii de elemente noi ce fac parte din acelasi plan (“La signification poetique se produira, ainsi, par addition et concatenation de nouveaux elements dans le meme plan…” - Borcila, Mircea, p. 25). E vorba de un plan unic ce integreaza lumea abstracta si cea concreta, fara granite. (idem, p. 25)

Vom incerca s-a aratam in continuare ca “Plecarea in strainatate” a lui Urmuz se supune acestui principiu al concatenarii, ea fiind in fapt istoria unor repetate esecuri, povestea falimentului eliberarii (Balota, Nicolae, p. 94). Spre deosebire de Harms, la care sensul discursului se golea prin privarea radicala si sistematica a “roscovanului” de orice trasaturi, in “paginile bizare” de care ne ocupam, tehnica de obtinere a obiectelor vide e alta. La autorul roman, totul pare sa mearga bine, pana cand un detaliu, un amanunt sau elemente contingente deturneaza gesturile si actiunile eroului, facandu-le sa esueze in non-sens. Cea mai mare parte din preparativele voiajului sunt mereu indeplinite si totusi mereu ceva neprevazut si aparent insignifiant ii zadarniceste plecarea. Gesturile eroice, eliberatoare raman neimplinite si cad intotdeauna in penibil, derizoriu sau in violenta, adica in absurd.

Vom imparti textul in cateva parti ce sunt tot atatea episoade din viata protagonistului nostru:

1. Inainte de prima tentativa

2. Esecul primei incercari (in doua parti)

3. Esecul celei de-a doua tentative

4. Falsa plecare (de fapt rezolvarea, ratarea finala prin acceptarea derizoriului si a locului comun).

Le vom lua pe rand.

1. Inainte de intaia incercare, un element cat se poate de derizoriu pare sa se opuna marelui gest eliberator: e vorba de neplata chiriei. Gestul major este vidat prin intruziunea in forta a unui element banal si banalizator din viata cotidiana. “Cele doua batrane ratze ale sale” il vor ajuta sa-si plateasca aceasta datorie, inducand in text o unda absurda (fiindca ratzele nu ajuta in mod normal, in sens propriu, oamenii la rezolvarea problemelor financiare). Iar a intelege prin aceste “ratze” niste matusi batrane, spre exemplu, ne pare hazardant pentru o analiza poetica. De aceea, avem de-a face, cred, cu un univers uman caruia i se adauga “ratzele” ca element banal si absurd in acelasi timp. In schimbul marii lor marinimii, ele cer o plata absurda si derizorie: “Singurul lucru ce ii cereau in schimb era ca sa fie si ele primite, cel putin o ora pe zi, in camera sa de lucru, care exala un asa de dulce si imbatator miros de ciurciuvele.” E pretentie absurda, o intruziune mascata si violenta in intimitatea eroului nostru, intruziune ce videaza de sens ideea de solidaritate umana transformand-o intr-un simplu moft interesat. Acum parca intelegem de ce planuita plecare incepe sa prinda contururile unei mult dorite eliberari.

Acum “se sui in corabie.”

2. Esecul primei tentative se desfasoara pe doua secvente.

In prima, “sentimentul puternic si neinvins de tata il trase […] la tarm”, unde, nemanifestandu-si nicicum acest sentiment, eroul executa un ritual absurd acoperindu-se, la modul cel mai propriu, de banalitate:”isi cusu doua tampoane de sugatoare pe captuseala mucegaita a smochingului sau.” De asemeni, mai executa un gest spiritual radical (trecerea la “religiunea mozaica”) golit de importanta si absurdizat tocmai prin insignifianta locului unde se petrece (“in camera scunda din fundul curtzii”).

In a doua secventa, eroul nostru incarcat de ani si de glorie mai are o singura dorintza

ce-l mai retzine de la infaptuirea marii autoeliberari: doreshte “sa-si serbeze nunta de argint.” Sarbatoarea se va transforma intr-un spectacol la limita intre penibil si maxima violentza. Violentza este si ea o falsa eliberare, mai mult un semn de lehamite si de neputintza, mai ales atunci cand ea inseamna automutilare. Argatii invitatzi la petrecere ciugulesc (dezumanizatzi) nishte samantza de canepa si apoi sunt aruncati (pentru moarte sau pentru botez, nu stim) intr-o cristelnitza de var. Oricum e vorba de un gest foarte putzin probabil la serbarea unei nuntzi de argint, unul mai degraba violent si eliminator decat sarbatoresc. Urmeaza in sirul acestor concatenari absurde, adica acelasi drum spre cristelnitza de var, “trei impiegati definitivi de clasa a treia si un arhiereu”. Pentru a linishti multzimea (eternii “altzii” care si la Urmuz de cele mai multe ori insemna infernul), protagonistul amanatei plecari se automutileaza: “isi ciunti trei degete de la mana stanga”. Petrecerea decade in violenta si non-sens. Abia apoi, dupa ce acest non-sens s-a instaurat, atmosfera se destinde (sau se umple de nebunie): “se sui apoi pe un scaun de cizmarie cu trei picioare, de unde, in sfarshit, spre satisfactia tuturor, ciocul sau matasos putea sa atarne, plutind liber si nesuparat de nimeni (sublinerea noastra) pe apa rece si proaspata a paraiashului cristalin.”

3. Urmeaza tentativa numarul doi, impiedicata in diverse feluri de sotzie. In primul rand prin refuzul de a-l urma, bazat pe ratiuni si suspiciuni ce-si dezvaluie un absurd ridicol: "Batrana sa sotzie refuza insa sa-l urmeze, roasa fiind de viermele geloziei din cauza legaturilor de inima ce banui ca el ar fi avut cu o foca.” Lumea focilor indragostite si cea a familiei sunt atat de indepartate incat, puse in relatzie, se absurdizeaza reciproc.

Sotzia isi manifesta “grija” prin niste gesturi derizorii care isi autoanihileaza sensul furnizand un alt obiect vid care ar fi trebuit sa fie dragostea conjugala. Avem de-a face cu o insiruire de articole “de calatorie” care reduc procustian eroul la varsta si nevoile copilariei (Balota, Nicolae, p.93): “Totusi, constienta de indatoririle ei de sotzie si pentru a nu se arata prost crescuta, ii oferi la plecare doua lipii, un caiet de desen de Borgovanu si un zmeu cu speteze …” Reactia sotzului este violenta, neputincioasa si absurda si-l autodescalifica in prezumptiva sa calitate de om matur: “el le refuza, cu indignare, scuturand niste alune intr-un sac.” Raspunsul sotziei urmeaza violent, absurd si necrutzator. Jignita de refuz, “netrebnica sotie il lega atunci cu o franghie de umerii obrazului, si, dupa ce il tari in mod barabar pana la margine corabiei, il lua si il depuse fara nici o formalitate pe uscat.” Asha se sfarsheshte a doua tentativa de eliberare. Iata, deci, familia in ipostaza sa de obiect vid, fara alta substantza decat penibilul, violentza si derizoriul, adica tot non-sensul.

4. Finalul consemneaza o falsa plecare. Dupa ce isi scoate caciula, isi face testamentul, renuntza la titluri, avere si chiar la haine (in afara de o funie de tei), protagonistul nostru recurge dezgustat la o solutzie cotidiana: calatoria pana in orasul cel mai mare din apropiere si intrarea in barou. Ea reprezinta falimentul definitiv al “marii calatorii” si inlocuirea ei cu un surogat. “Plecarea in strainatate” cu vaporul ii este permisa eroului nostru numai cu trasura si numai pana in cel mai apropiat mare oras. Singurul gest pe care mai poate sa-l faca aici este unul shablon: intrarea in barou, care il readuce pe erou, prin derizoratul sau, in plina lipsa de sens de care incercase atat sa scape.

“Concluziunea si morala” acestor “pagini bizare”:

“De vreti cu toti, in timpul noptii, un somn in tihna sa gustati,

Nu faceti schimb de ilustrate cu cel primar din Carligati.”

(orice interpretare i s-ar da) nu face decat sa incerce sa minimalizeze orice efort al cititorului de a conferi “Plecarii in strainatate” un sens “profund” la modul literaturii traditionale. Ea este o fabrica de obiecte vide ce isi distruge sensul pe masura ce il construieşte (vezi si Borcila, Mircea, p. 31).

Ioan Buteanu

Bibliografia

1. Balota, Nicolae, “Urmuz”, edtia a II-a , revazuta si adaugita, Editura Hestia, Timisoara, 1997

2. Borcila, Mircea, “Types semiotiques dans la poesie roumaine moderne” in “Semiotique roumaine” (ed. Miclau, Paul & Marcus, Solomon)

3. Harms, Daniil, “Microschite” in “Caramida cu maner”, antologie de proza satirica de Viorica Mircea, ASTRA, Brasov, 1985

4. Urmuz, “Pagini bizare”, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1985