Înainte şi după Înviere

(Câteva cuvinte pe marginea Evangheliei lui Ioan)

Hristos şi oamenii care L-au urmat, Hristos şi oamenii care Îl urmează astăzi, Hristos şi opinia publică, Hristos şi Lumina Învierii Sale, Înviere care, o dată petrecută, a schimbat definitiv şi la modul cel mai provocator imaginea omului despre el însuşi, posibilităţile şi destinul său. Hristos şi frica noastră de a fi altfel decât alţii, mai ales cand e vorba să spunem chiar adevărul. El şi spaima noastră de a nu rămâne fără aprobarea mulţimii şi a “bunului simţ”, El şi frica noastră de a fi singuri şi faţă în faţă cu viaţa noastră.

Hristos şi oamenii, prieteni sau nu.

Toate acestea s-au întâlnit şi se întâlnesc brusc de Paşti într-o ipostază absolut uluitoare şi incredibilă. Mântuitorul nostru ne pune la încercare pentru ultima oară în faţa mormântului gol, probând prin Înviere adevărul spuselor şi al vieţii Sale.

Când Anna Arhiereul Îl întreabă despre ucenicii şi învaţătura Sa, Hristos răspunde: “Eu am vorbit în faţa lumii; Eu am învăţat întotdeauna în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii şi nimic nu am de ascuns.

De ce mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce au auzit ce le-am vorbit. Iată, aceştia stiu ce am spus Eu.” (Ioan 18, 20-21).

Ca un semn de amară ironie, câteva versete mai jos apare răspunsul unuia dintre oamenii care presupunem că auzise ce predicase Hristos în sinagogi şi în templu. Şi credea sincer în cuvintele Învăţătorului Său. E vorba de Sfântul Apostol Petru. În tot timpul cât Hristos poartă discuţia de mai sus cu Anna, el stă afară şi se încălzeşte la foc cu slugile de la curtea arhiereului. De fapt, întreg fragmentul despre discuţia dintre Anna si Hristos e încadrat de descrierea lui Petru aşteptând.

Să vedem ultima parte din întreitul răspuns, evident foarte cunoscut şi îndelung comentat: “Iar Simon Petru stătea şi se încălzea. Aşadar i-au zis: Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii Lui? El s-a lepădat şi a zis: Nu sunt.” (Ioan 18, 25).

Deci, cum a probat Iisus adevărul cuvintelor Sale? De multe ori singur şi în faţa unei omeniri, dacă nu duşmănoase, atunci cel puţin uluite sau înfricoşate, gata să se lepede oricând de singura sa şansă de a se împlini. Dar aceştia sunt oamenii şi pentru ei a venit Hristos, ştiind că, unde le-a fost frică odată, se pot întoarce a doua oară, unde au căzut o dată, se pot ridica încă o dată, din nostalgia frumuseţii şi a adevărului, din ruşinea că au fost slabi şi din puterea dragostei. Cu această putere intră Petru primul în mormântul gol după Inviere (Ioan 20, 2-7) şi această putere o recunoaşte ca temelie a credinţei şi a adevărului vorbind cu Hristos Cel Înviat: “Iisus i-a zis a treia oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? Petru s-a întristat, că i-a zis a treia oară: Mă iubeşti? Şi I-a zis: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că te iubesc. Iisus i-a zis: Paşte oile Mele.” (Ioan 21, 17).

Omul care se întoarce mereu asupra celei mai uluitoare minuni pe care n-o înţelege deplin decât cu dorinţa de a trăi mereu în frumuseţe şi în adevăr: iată-l pe Petru în interiorul mormântul gol, iată-ne pe noi din nou în faţa Învierii!

Ioan Buteanu