Dintr-un tufiş se aude "miau!" (roman)

Fragment din primul capitol, "Excursia"


Într-o dimineaţă ceţoasă de toamnă, într-o baltă mocirloasă cu malurile frământate toată vara de copite de vaci şi oi, lângă un sat stupid de câmpie şi în bâzâitul unui imens transformator de curent electric din apropiere, un peşte se trezi cu capul mare.
-Ce noapte stupidă! Când nu orăcăie broaştele, bâzâie transfor-
matorul, dar cel mai adesea se exprimă ambele, iar vara, când ar fi câte un asfinţit mai frumos de admirat, te trezeşti în baltă cu vreo două zeci de bivoli, care mai de care mai jegoşi, mai transpiraţi şi mai frenetici. M-am săturat! Şi capul mă doare îngrozitor. Poate să fie şi ceva reumatism acumulat în timp. Sau vreo răceală abia insinuată. Posibil să mă fi tras şi curentul prin crăpătura aia nouă care se tot aude în stăvilar.
Şi nici n-ai cu cine schimba o vorbă, acuma de dimineaţă. Mai suntem vreo şase-şapte peşti în toată balta: vreo trei caraşi mai bătrâiori (în afară de mine, care, oricum, reprezint o altă generaţie), cărora le ştiu toate poveştile de pe vremea când mai era încă ceapeul şi ăsta era lac comunal plus încă trei roşioare, care te miri de pe unde vor fi ajuns pe aici şi cu care oricum n-am nici un subiect comun. Fiecare cu treaba lui. Broaşte sunt destule, dar ăstea vin, fac scandal o vară-două şi pleacă, dispar, mor, habar n-am. Mare migrenă! Mare plictiseală! îşi mai zise peştele nostru când… pe luciul cafeniu al apei se auzi un “plici!” ciudat, urmat de vălurele concentrice ce ajung profund diminuate până în mai toate colţurile bălţii. Nu, nu, nu e o broască, ăstea sună mai tare, mai spumos şi mai lipsit de sens. Pe când acesta era un sunet lin ce însoţea căderea în inima bălţii a unui obiect lucios, fin, îmbrăcat în culori şi linii nemaivăzute.



Ioan Buteanu
ibuteanu@gmail.com
ibuteanu@yahoo.com
0721804424