Ioan Buteanu

Cico, penuria, părintele Nicolae şi câteva întâlniri

2009-12-30T09:57:00.000-08:00

1. Înainte de Brifcor a fost Cico şi legenda cu Pepsi.
Dar mai înainte? Şi Înainte?
Îmi aduc aminte de anii ’80 şi de România comunistă condusă, siluită de Ceauşescu. Dintre multele penurii (cuvânt pe care l-am învăţat şi aprofundat atunci pe loc şi pe propria viaţă), cea mai gravă penurie îmi părea penuria de oameni. Nu prea vedeam mulţi oameni. Adică nu marea mare majoritate de făpturi ascunse, parcă cel mai adesea gata să se suspecteze una pe alta dacă nu cumva (puţin probabil) vreuna ar fi trecut, public, de limita şabloanelor „trasate” de pecere. Făpturi amorţite, adânc îndoctrinate, scofâlcite ca o a doua natură cât pe-aci să devină prima (şi ultima). Sau pur şi simplu proşti, nu ca un dat, ci ca un păcat, un efect al prea multor cedări şi compromisuri. Făpturile ghidate de reflexe schizoide, pe care le vedeam zi de zi. (Una zicem, alta facem şi credem. Dacă, până la urmă, mai credem ceva.) Şi, printre care, parcă-parcă, cu fiecare clipă tot mai mult, începeam să mă număr şi eu. Cu toate petrecerile şi bravadele mele culturale din ultimii ani de liceu şi din armată.
Cei din generaţia mea am avut şansa de a fi trăit dezastrul comunist în direct, dar şi de a fi fost încă destul de tineri pentru a fi mai degrabă vaccinaţi şi nu definitiv smintiţi, ciuntiţi, ca mulţi dintre părinţii noştri. Dar, din păcate, nu cred că am reuşit să devenim o generaţie mai bună decât a lor. Am uitat destul de repede martirii şi spiritul Revoluţiei din 1989 şi cel al Pieţii Universităţii. Ne-am banalizat urgent, din lipsă de unitate, cultură şi credinţă. Şi mulţi s-au răsfirat prin lume.
Înainte de ’89 unii eram revoltaţi. Cei mai mulţi în cuşcă. Oarecum sinucigaş, fără niciun scop şi nicio strategie de scăpare. Iar eu, prea fricos ca să fug peste graniţă.
Când am deschis ochii spre lume, am găsit-o cam aşa cum o lăsase Nicolae Steinhardt la finalul "Jurnalului fericirii", varianta aceea de comunism „pacificat” (iertaţi oximoronul!) cu parcările blocurilor populate de Skodiţe, Fiaturi mici, Dacii 1100 şi cred că primele 1300, Renault 16 şi Gordini, rar Forduri Taunus şi Mercedesuri, plus câteva Moskviciuri, Warburguri şi alte soiuri mai rare de maşini. Luate în rate (cred de la C.A.R. sau cum s-o fi numit pe atunci). Cu „ieşiri la iarbă verde” organizate de întreprinderi şi cu Daktari, Mihaela, Fred şi Barney, Colombo şi Kojak la televizor. Se vorbea chiar despre Pepsi, dar nu mai ştiu sigur dacă am apucat sau nu să beau cu adevărat adevăratul Pepsi din anii ‘70. Sau dacă nu cumva au apucat să-l scoată mai înainte de a mă dumiri eu şi de a-mi clarifica opţiunile în domeniul băuturilor plate şi carbogazoase. Până să mă dezmeticesc, am rămas o vreme cu sucul (concentrat?) Bem Bem şi cu Cico, ultimul la 25 de bani, parcă.
Cico, strămoşul lui Brifcor din anii ‘80.
Deşi găsisem lumea aceasta aşa, gata „pacificată” şi plină de sucuri şi de felurite sifoane, iar alta nu cunoşteam, cu aceasta ceva mi se părea în neregulă. Aveam intuiţia difuză că trebuie să mai fi fost ceva înainte de atâta fericire. «Obţinută prin spălare pe creieri (asta ştiu acum)». Ceva chiar înainte de Cico şi de legenda cu Pepsi.
Pe măsură ce creşteam cu vârsta, m-am pomenit tot mai ades căutându-i cu un interes aparte pe cei care trăiseră înainte. Şi poveştile lor.
Pe atunci nu ştiam lămurit de ce. Şi poate că nici acum nu înţeleg aceasta pe de-a întregul.
Fiindcă pionier (chiar şef de grupă scurtă vreme şi suferind puternic când am fost înlocuit) şi utecist făcut la grămadă (numit apoi, spre finalul liceului, secretar cu propaganda pe clasă, pe hârtie, deşi cred că i-am zis dirigintei că nu vin la nici o şedinţă) bombardat de peste tot cu mistificări şi cu minciuni, mereu şi în toate, totuşi simţeam că înainte fusese ceva. Mai fusese ceva.
Pe bunicul din partea tatălui îl tot pistonam cu întrebări, dar el prefera să-mi vorbească mai mult despre război, întâiul mondial. Aşa că întrebându-l eu des, îmi povestea des o poveste pare-se cu un caporal, pe care n-o mai reţin, şi ceva despre cum mâncase vrăbii în tranşeele din Galiţia (dacă nu mă înşel), unde au şi îngheţat foarte rău. Bunica, mama tatălui, deşi îmi spunea, parcă tot nu-mi zicea îndeajuns despre cum e să ai gospodărie şi pământ mai mult decât o mică grădină.
Ai mei, deci, cam tăceau. Părinţii nu ştiau sau nu vroiau să-mi spună poveştile familiei. Sigur că eram doar un copil. Iar ei, în mare parte, produsul educaţiei comuniste din anii ’50-’60. E posibil ca şi ei să fi căutat, poate mai târziu, mai mult prin anii ’80, ceea ce era înainte. Şi poate mai mult mama, deşi ea fusese, nu ştiu cât timp, dar fusese, secretară de partid acolo unde lucra. După aceea, spre finalul vieţii, a devenit o creştină ortodoxă admirabilă.
Astfel, cam prin 1987, împreună cu o familie de jurişti bătrâni, Nichifor şi Valentina Perju, prieteni de-ai părinţilor, am urcat cu toţii la mănăstire, la Rohia. Aici erau pe vremea aceea puţini călugari, vreo cinci, cred. Unul dintre ei era părintele Nicolae Steinhardt.
În anii ’80, spre final, regimul comunist nu mai avea bule propagandistice nici cât să umfle un Brifcor. Printre uzură şi frică sădită de peste tot, în mare parte autogenerată, şi printre multele alte penurii instalate cronic, penuria de Brifcor era ca să culeg o vorbă de pe stradă, de-a dreptul pepsi. Iar în penuria aceasta de de toate şi mai cu seamă de oameni, Cuvioşia Sa părintele Nicolae era, foarte vizibil, chiar şi pentru un tânăr nedezemeticit ca mine, un om.
Era, în modul cel mai clar, un om dinainte, foarte conştient, afirmând această apartenenţă la dinainte ca pe unul dintre punctele sale de program existenţial. Era, adică, un anticomunist. Şi asta absolut firesc, cu naturaleţe. Nici nu putea fi altfel. Sau putea, dar el a avut curajul să nu fie.
Dar, mai mult, părintele descoperise (fusese descoperit) şi trăia Adevărul că Înainte de toate şi Răspunsul la toate este Iisus Hristos, aşa cum Îl mărturiseşte biserica ortodoxă. Şi nu vroia deloc să renuţe la această descoperire. Astfel, în el se vedea clar, neumbrit de frică, câtă Frumuseţe a pus şi pune mereu Dumnezeu în oamenii care nu se leapădă de Această Frumuseţe în Trei Străluciri, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Se vedea în el o Frumuseţe care te uluia şi, care, cred, e singura care face sufletul Viu. Viu în Domnul, ca o arvună a Raiului. Lucrul acesta l-am văzut atunci, m-am întors de multe ori la el şi abia-abia dacă încep să-l înţeleg acum, în ultima vreme. Deşi cred că începusem să mi-l doresc, fără să ştiu, de pe atunci.
Dorinţă peste care s-au aşternut perioade de muţenie şi lene duhovnicească, de prostie pură. Dorinţă prea des deturnată de şabloane şi păcate.
Cred cu tărie că părintele a fost (adică este) un om ales de Dumnezeu. Slab trupeşte până la fragil, iute până la nervos, izolat şi cred că permanent tracasat de securişti, părea una dintre întrupările vii ale spusei Sfântului Apostol Pavel din 1 Corinteni: „…Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari;” (1 Cor. 1, 27). Era om şi rămânea om tocmai fiindcă Îl primise pe Hristos şi nu se lepăda de El, nu trăia, adică, viaţa duplicitară pe care o duceam cei mai mulţi dintre noi, cei care credeam, dar cărora ne era frică să o mărturisim pe faţă. Curajul acesta cu care apăra la vedere ceea ce înţelesese că e bine şi bun pentru suflet cred că ar fi un lucru de învăţat de la dânsul. Atât de simplu.
Findcă frica de a-L mărturisi pe Domnul mi-a provocat, nu ştiu dacă conştient încă de pe atunci, şi îmi provoacă ades multă suferinţă şi profundă nemulţumire. Frica aceasta mă durea tare şi nu îmi doream să mă doară mai puţin. Adică să mă obişnuiesc cu ea. Vroiam să o ţin în stadiul de disconfort acut. Să nu o justific. Să nu devină cronică. Să nu o uit. Şi aşa, acută, să o pot încredinţa mai uşor Domnului, spre vindecare. Când mă voi simţi în stare să încep.
Acesta e un mare dar şi-l vroiam şi-l vreau şi eu de la Domnul.
2. Întâlniri
Nu mai reţin de câte ori l-am întâlnit la mănăstirea "Sfânta Ana" de la Rohia.
Altă dată, cred că în 1988, am fost o dată împreună cu scriitorul Alexandru Vlad şi, parcă, încă o dată singur să îl văd la spital, la Medicala III din Cluj. Îmi pare că atunci i-am lăsat, spre lectură şi păreri, nişte poezii. Cred că, după ce le-a citit, mi-a zis că „am vână”. Mi-aduc aminte că atunci, la Medicală III, fumam ţigări date de Alexandru Vlad, fumam şi în acelaşi timp vroiam să le ascund, să le palmez, fiindu-mi tare ruşine de părintele. Care părea că nu observă nimic.
O dată, la Rohia, îmi aduc aminte (cu ruşinea de azi pentru felul în care eram atunci, ca un necioplit în faţa Frumuseţii, ca un mort în faţa Vieţii), îmi aduc aminte că i-am zis că toate sunt bune şi frumoase cu discuţiile noastre despre cultură, dar nu pot să înţeleg de ce el (şi toţi călugării ortodocşi) se îmbracă în negru şi de ce nu le plac femeile. Reţin starea tranşantă, aspră, simplă şi plină de dragoste; parcă răspunsul zicea că, atunci când voi şti să pun întrebările, poate voi primi şi răspunsurile.
Când eram la Rohia de-abia aşteptam să-l întâlnesc. Îmi părea uneori că venisem mai mult pentru dânsul decât pentru slujbe. Şi cred că aşa era. Nu prea înţelegeam multe atunci. Dumnezeu să mă ierte!
L-am însoţit o dată la treburile pe care le avea, povestindu-mi despre Camil Petrescu. Mie mi se părea incredibil că vorbeam cu un om care cunoscuse pe cineva din manualul de română pe Camil Petrescu, care îi publicase textul de debut, poate în Revista Fundaţiilor Regale, dar nu sunt sigur. Camil Petrescu, pe care-l văzuse şi la stadion şi care, după Primul Război Mondial, era „frumos şi surd”, iar , în perioada comunistă l-a dezamăgit crunt, „fiindcă atunci când ţi se dă să mănânci căcat cu linguriţa, nu ceri polonicul”.
Asculta Vocea Americii şi/sau Europa liberă. O dată mi-a zis la modul jucăuş, ambivalent, ca o sugestie, dar şi ca să mă protejeze, ca eu să nu ascult, să-l las numai pe el, „care e un bătrân rău”.
Îl mai căutam sau însoţeam altădată la bibliotecă. Mi-a dat să citesc Castelul lui Kafka, pe care nu l-am citit decât mult mai târziu şi cred că am înţeles de ce mi-l indicase atunci. Făcea cu mine o educaţie discretă, esenţială, prea fină pentru urechile posibililor securişti.
Mi-a scris pe un bileţel să citesc Eugenio D’Ors, ceva de istoria artei (pe care nu l-am citit). Şi insista cu Don Quijote (pe care nu l-am terminat până în ziua de azi).
Era la modul cel mai clar un alt fel de om decât văzusem până atunci, deşi cred că mai văzusem creştini remarcabili. El era însă şi un om cult şi „bărbat deplin” în sensul duhovnicesc al Sfântului Pavel. Ceea ce e splendid.
Când am terminat clasa a XII-a, i-am trimis ceea ce noi, liceenii de atunci, numeam „un sonet”, adică un fel de fluturaş aniversar cu clasa şi profesorii, pe care, cred, am scris şi eu ceva, nu mai ştiu exact ce.
Apoi am intrat la facultate şi am plecat în armată. În armată fiind şi întorcându-ne cu trenul, cred că de la nişte trageri, într-un compartiment gol am găsit o revistă culturală (Să fi fost România literară? Luceafărul?) în care era anunţul care zicea că părintele Nicolae trecuse la Domnul la 30 martie 1989 (nu zicea el chiar aşa pe vremea aceea, dar eu asta am înţeles). Sau anunţa ceva, post factum, despre înmormântare.
Domnul l-a luat „la apa odihnei”.
Ulterior, părinţii mei, vizitându-mă în armată mi-au adus o scrisoare de la dânsul, ca răspuns la acel „sonet” de licean. Le dăduse scrisoarea când au trecut pe la Rohia, fiindcă pe plic nu-i scrisesem adresa mea. Şi ei mi-o aduceau acum.
Scrisoarea, în cerneală neagră, pe care o voi reproduce mai jos*, e datată cu câteva zile înainte de 30 martie.
E una dintre comorile mele, unul din marile daruri pe care, atunci, prin părintele, Hristos Domnul mi l-a făcut. O încurajare, o mână întinsă prieteneşte, o ştachetă şi o aşteptare pe care n-aş vrea să o înşel.
Comentând scrisoarea, mama mi-a subliniat cel puţin o dată „clipa aceea pe care rămâne să o cutreierăm singuri” (Daniel Corbu) ca pe o discretă invitaţie la Viaţa în Hristos. Că, după „cuvintele pe care poezia le foloseşte din disperare”, ar putea fi tăcerea lină a ascultării de Dumnezeu.
Prin existenţa acestei scrisori, pentru mine, moartea trupească a părintelui se rotunjeşte cu o mângâiere.
După decembrie 1989 m-am întâlnit cu Nicolae Steinhardt, scriitorul, eu, cititor leneş, în cărţile sale, Jurnalul şi cartea de predici, două capodopere, mult prea puţin aprofundate şi folosite (aproape deloc) în cultura română şi în biserica ortodoxă. Cuvântul acesta „Dăruind, vei dobândi” (descoperit părintelui, după spusa sa, într-un text de Henri Michaux) consider că are o putere duhovnicească lucrătoare asemănătoare cu acel „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, mult mai cunoscut, primit de Sfântul Siluan din Athos.
„Dăruind, vei dobândi” mi-a spus şi mie Domnul, mi-a amintit sau reamintit, prin glasul preotului în predica de la cununia religioasă şi mi-a dat de atunci încolo pace şi înnoită bucurie.
Admit că, după douăzeci de ani, raportul meu intelectual şi duhovnicesc către părintele Nicolae e mai mult plin de lucruri neîmplinite decât de cele împlinite. Şi că ar trebui să fie altfel.
Tocmai deoarece cred că dincolo de mormânt, în Lumina Neînserată a Sfintei Treimi, alături Născătoarea de Dumnezeu, de toate Puterile Cereşti, de toţi Sfinţii, şi făcând parte din ceata lor, sper, alături de mama mea, mă aşteaptă şi „un bătrân prieten (care crede în mine)”.
În aşa fel, atunci şi acolo, se vor sfârşi toate penuriile. Cele din suflet.
Dea Domnul! Amin. Amin.

*
Rohia,
24 martie 89
Dragă Nelule,
Multe mulţumiri pentru înştiinţarea trimisă după bacalaureat.
Nu ţi-am putut mulţumi pentru că nu mi-ai comunicat adresa.
Îţi mulţumesc şi te felicit acum, cu mare întârziere, dar cu deplină sinceritate şi bucurie.
Felicitări şi pentru intrarea la facultate. Dea Domnul să treacă repede şi uşor lunile de serviciu militar şi să începi cursurile; nu mă îndoiesc că facultatea de filologie are să te cucerească şi să-ţi fie de folos.
Nu uita poezia. Poate că vei putea spune şi tu cândva: Spune-mi Tu, – mi-a zis Poezia.
Nu uita că „întotdeauna rămâne o clipă pe care-o cutreierăm singuri” (Daniel Corbu) şi că – poate – „poezia foloseşte cuvintele din disperare.”
Cele mai bune urări.
Cu toată afecţiunea
bătrânului tău prieten,
P. Nicolae
(care crede în tine)

(A se vedea şi revista "ARGEŞ" in august 2009.)

Ioan Buteanu

Dintr-un tufiş se aude "miau!" (roman)

2009-07-01T04:19:00.000-07:00

Fragment din primul capitol, "Excursia"

Într-o dimineaţă ceţoasă de toamnă, într-o baltă mocirloasă cu malurile frământate toată vara de copite de vaci şi oi, lângă un sat stupid de câmpie şi în bâzâitul unui imens transformator de curent electric din apropiere, un peşte se trezi cu capul mare.
-Ce noapte stupidă! Când nu orăcăie broaştele, bâzâie transfor-
matorul, dar cel mai adesea se exprimă ambele, iar vara, când ar fi câte un asfinţit mai frumos de admirat, te trezeşti în baltă cu vreo două zeci de bivoli, care mai de care mai jegoşi, mai transpiraţi şi mai frenetici. M-am săturat! Şi capul mă doare îngrozitor. Poate să fie şi ceva reumatism acumulat în timp. Sau vreo răceală abia insinuată. Posibil să mă fi tras şi curentul prin crăpătura aia nouă care se tot aude în stăvilar.
Şi nici n-ai cu cine schimba o vorbă, acuma de dimineaţă. Mai suntem vreo şase-şapte peşti în toată balta: vreo trei caraşi mai bătrâiori (în afară de mine, care, oricum, reprezint o altă generaţie), cărora le ştiu toate poveştile de pe vremea când mai era încă ceapeul şi ăsta era lac comunal plus încă trei roşioare, care te miri de pe unde vor fi ajuns pe aici şi cu care oricum n-am nici un subiect comun. Fiecare cu treaba lui. Broaşte sunt destule, dar ăstea vin, fac scandal o vară-două şi pleacă, dispar, mor, habar n-am. Mare migrenă! Mare plictiseală! îşi mai zise peştele nostru când… pe luciul cafeniu al apei se auzi un “plici!” ciudat, urmat de vălurele concentrice ce ajung profund diminuate până în mai toate colţurile bălţii. Nu, nu, nu e o broască, ăstea sună mai tare, mai spumos şi mai lipsit de sens. Pe când acesta era un sunet lin ce însoţea căderea în inima bălţii a unui obiect lucios, fin, îmbrăcat în culori şi linii nemaivăzute.

Ioan Buteanu
ibuteanu@gmail.com
ibuteanu@yahoo.com
0721804424

Porcul microscopic

2009-04-22T07:46:00.000-07:00

Anul acesta începutul lui decembrie a fost cald. Foarte cald şi foarte ploios. Aşa încât în curtea din spatele casei s-a adunat mult, mult noroi, pe care-l framântă în picioare vacile şi caii în plimbările lor.

De fapt povestea noastră începe cu un an şi ceva înainte, cam prin octombrie, când un gospodar oarecare, ca orice gospodar dintr-un sat oarecare, şi-a cumpărat doi purcei de o lună jumătate-două fiecare. Ca să-i îngraşe omul nostru pentru la anul, adică pentru anul acesta cum ar veni.

La început cei doi purcei arătau la fel sau aproape la fel: erau albi şi aveau în jur de 8-10 kilograme fiecare. Dar a urmat iarna anului trecut, când cei doi godaci au asistat la tăierea celor doi grăsuni din generaţia dinaintea lor. A fost groaznic, înfiorător, copleşitor, deloc măreţ.

Atunci unul din cei doi juni suini (cel cu o ureche mai pleoştită, parcă) i-a spus celuilalt:

-Ai văzut, frate? Ai văzut? Ai auzit?

-Ce să văd şi ce să aud, dragă?

-Păi, n-ai văzut sângele şi n-ai auzit zbieretele fraţilor noştri?

-Mda, şi dacă am văzut ş-am auzit ce-i cu asta? De când mă priveşte pe mine ce fac alţii? Nici nu-i cunoşteam, de abia i-am văzut de câteva ori şi tu zici că ne sunt fraţi? De când asta? Ne mâncau printre zăbrele mai toată mâncarea la care ajungeau, ăştia da fraţi! zise porcul obişnuit înfulecând şi mai abitir din lături.

-Tu chiar nu înţelegi că la anul pe vremea asta aceeaşi soartă ne aşteaptă şi pe noi, dacă le acceptăm de acum încolo toate avansurile şi mâncărurile? insistă porcul isteţ (în devenire), a cărui ureche nici nu mai părea acum atât de pleoştită. Trebuie să găsim o soluţie! Trebuie să ne salvăm!

- N-ai decât! mai molfăi o replică porcul porc şi plecă în celălalt colţ al coţetului, să se culce.

Timp de două sau trei zile porcul cel isteţ (în devenire aproape completă acum) nu avu somn şi nu mâncă nimic, mistuit de spaima morţii, scormonind cu mintea lui tânară cele câteva amintiri pe care le avea, noroiul curţii, balega proaspătă şi mai veche din coteţ, soarele şi umbra, totul. Tot ce era după el totul. I se părea că nu înţelege nimic. Că nimic nu se leagă şi nimic nu are sens. Şi, lucru de mai mare mirarea la un porc, îi venea adesea să plângă. Şi chiar plângea.

Până când îl pişcă o idee. Îl pişcă, de fapt, la modul cel mai fizic un purece sau un păduche, pe moment n-avea de unde şti ce anume, era doar prea tânăr pentru a face diferenţa. Ce o fi fost o fi sărit sau căzut de la vreun câine sau de la vreun alt animal vecin de curte. Sau să fi fost vreo moştenire, o ultimă moştenire de la generaţia anterioară, cea recent răposată? Da, probabil asta era! Un mesager, trecând un mic bob din înţelepciunea străveche, prin veacuri, până la el!

Întâlnirea fu scurtă şi dureroasă! Fiindcă atunci când sări să-l strivească cu râtul sau să-l calce în picioare, mesagerul se pierdu printre gratii în imensitatea învecinată a curţii.

-Mulţumesc! Iată soluţia! se trezi din bezmeticeală porcul cel complet isteţ acum, a cărui ureche, vă spun sincer, nu îmi mai părea deloc pleoştită. Am să-i spun şi fratelui meu, mai afirmă şi alergă urgent cei trei paşi care-l despărţeau de acesta.

-Frate, am găsit scăparea!

-Mmm! Da? Care scăpare?

-Ştiu cum să scăpăm de la tăiere!

-Care tăiere? Cine vorbea de tăiere? Mmm, nu-i treaba mea! Scuteşte-mă cu prostiile!

-Eu voi înceta aproape de tot să mănânc, voi bea zilnic doar foarte puţină apă şi la prânz un bob de porumb. Atât. Astfel voi slăbi, mă voi subţia, mă voi micşora până când voi ajunge ca acel ceva care m-a pişcat acum şi care a trecut printre gratii. Da, aşa am să fac. Încearcă şi tu la fel, şi poate vom scăpa.

-Mmm, e prea greu. Mie îmi place mâncarea multă, somnul şi viaţa bună. Nu cred că merită să mă forţez. În plus, nu văd de ce mi-ar dori cineva răul. Aici toţi se poartă atât de frumos cu mine! Aşa că fă ce vrei, dar pe mine nu mă mai deranja. Mă plictiseşti cu ideile tale!

-Păcat, frate! Poate te mai gândeşti. Dacă ai nevoie de mine sunt aici. Nu pentru mult timp, sper, mai spuse porcul cel isteţ şi se retrase într-un colţ.

Timp de un an şi-a menţinut cu rigoare programul alimentar şi disciplina tăcerii. La început gospodarul n-a observat mai nimic, apoi, timp de câteva săptămâni, a chemat regulat medicul veterinar. Acesta n-a descoperit vreo boală. I-a administrat totuşi vitamine injectabile câteva zile în şir, apoi n-a mai venit. Gospodarul s-a mai agitat, a mai fost atent încă o lună-două, apoi a lăsat în pace porcul “bolnav”, în colţul lui retras şi tăcut. Să-l taie, era prea slab, să-l alunge, prea mare pierderea. Aşa că a încercat să îl uite şi poate chiar l-a uitat.

Acum, în zilele noastre, după un an şi mai bine, porcul cel isteţ ajunsese cam cât un nasture. Oasele i se topiseră într-un mod inexplicabil şi aproape se pregătea să dispară din spectrul vizibil. Aşa cum am spus, decembrie era deosebit de cald la începutul lui. Porcul obişnuit era acum gras şi, ca de obicei, mânca mult şi dormea mult. În plus, de câteva luni uitase să vorbească. Nici nu prea avea ce şi de ce. “O oboseală în plus pentru proşti”, fusese cam ultimul lui gând .Cu alte cuvinte devenise un porc în toată puterea cuvântului.

Vineri seara vremea s-a schimbat brusc. Noaptea a dat, ca de niciunde, un ger cumplit. Sâmbătă dimineaţa au început să se audă prin sat, de mai aproape sau de mai departe, primele zbierete de porci îmbrânciţi şi traşi spre tăiere.

Despre porcul ce gras nu mai ştim aproape nimic, renunţase el însuşi mai de mult la dreptul de a avea vreo părere. Ne despărţim de el ca de o umbră ceva mai densă, abia bănuită, în marea umbră a coteţului, da, abia bănuită şi cu totul nesigură. Aşa ne despărţim.

Între timp porcul cel isteţ devenise înţelept şi se micşorase aproape perfect. Vineri devenise mai mic decât singura grăunţă pe care o mânca. Sâmbată era cât acel purice/păduche care-l înţepase în trecut. Acum cred că acela de abia, anevoie, dacă l-ar fi putut ciupi, dar nicidecum înţepa atât de dureros ca pe vremuri. Iar duminică, dimineaţa devreme, pe un ger cumplit şi sub un cer curat, deveni microscopic şi o pală de vânt curat îl purtă afară din duhnetul cleios al coteţului.

Ioan Buteanu

Vântul prin pagini

2009-01-06T06:18:00.000-08:00

Pe la jumătate

În carte nu se mai întîmpla nimic,

Se adunau doar câteva veşti,

Necitite,

Pagini lipite,

Inima mea

Moartă, neclar.

Un înger

Care arată ca ma-ma

Se luptă cu mine.

În piept

Inima mea

Nu-i poate răspunde,

Moartă, neclar:

un ou de păduche,

un ou de sidef,

comoara mea,

bravura mea,

mult admirată,

moartă,

neclar.

Îngerul pe care-l cert ca pe mama

Zdrobeşte în pumn

Comoara mea sclipitoare,

Un ou de păduche

mai mic,

Care acum, şi în fine, doare

O pasăre

mai mică,

leşinată de frig,

încleiată în lacrimi,

Ceva

Imprevizibil,

Invizibil, ilizibil,

Ţopăie a păduche,

A buche

Şi mai apoi, începe să zbur(de)

Vântul prin pagini.

Ioan Buteanu

Remember the eighties

2008-06-14T07:42:00.000-07:00

Ne grupasem în echipe mici.

Şi fumam pe la garduri.

Anii optzeci tocmai se sfârşeau.

Aproape.

Ceauşescu trăia.

Şi noi.

Aproape.

Crispaţi.

Bruni de la câmp şi de la oaste.

De la pierdut vremea.

De la foşnit cărţi şi alte discuţii.

Bruni.

De frică şi necaz.

Lejeri.

Eficienţi la durere.

Tăcuţi.

Beţi.

Ne grupasem.

Echipe mici.

Trăiam pe scurt.

Eficient.

Dormeam.

Lăfăiţi în fum de Carpaţi

şi adesea beţi.

Vremea trecea.

Împiedicat.

Încet şi repede.

Păcat.

Ceauşescu murise.

Aproape.

Noi strănutam,

Citeam,

Muream.

Păcat.

Aceleaşi grupuri mici

Şi vesele.

Eficiente până la urmă.

Urma să vină minerii.

Ioan Buteanu

2008-04-24T01:13:00.000-07:00

Înainte şi după Înviere

(Câteva cuvinte pe marginea Evangheliei lui Ioan)

Hristos şi oamenii care L-au urmat, Hristos şi oamenii care Îl urmează astăzi, Hristos şi opinia publică, Hristos şi Lumina Învierii Sale, Înviere care, o dată petrecută, a schimbat definitiv şi la modul cel mai provocator imaginea omului despre el însuşi, posibilităţile şi destinul său. Hristos şi frica noastră de a fi altfel decât alţii, mai ales cand e vorba să spunem chiar adevărul. El şi spaima noastră de a nu rămâne fără aprobarea mulţimii şi a “bunului simţ”, El şi frica noastră de a fi singuri şi faţă în faţă cu viaţa noastră.

Hristos şi oamenii, prieteni sau nu.

Toate acestea s-au întâlnit şi se întâlnesc brusc de Paşti într-o ipostază absolut uluitoare şi incredibilă. Mântuitorul nostru ne pune la încercare pentru ultima oară în faţa mormântului gol, probând prin Înviere adevărul spuselor şi al vieţii Sale.

Când Anna Arhiereul Îl întreabă despre ucenicii şi învaţătura Sa, Hristos răspunde: “Eu am vorbit în faţa lumii; Eu am învăţat întotdeauna în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii şi nimic nu am de ascuns.

De ce mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce au auzit ce le-am vorbit. Iată, aceştia stiu ce am spus Eu.” (Ioan 18, 20-21).

Ca un semn de amară ironie, câteva versete mai jos apare răspunsul unuia dintre oamenii care presupunem că auzise ce predicase Hristos în sinagogi şi în templu. Şi credea sincer în cuvintele Învăţătorului Său. E vorba de Sfântul Apostol Petru. În tot timpul cât Hristos poartă discuţia de mai sus cu Anna, el stă afară şi se încălzeşte la foc cu slugile de la curtea arhiereului. De fapt, întreg fragmentul despre discuţia dintre Anna si Hristos e încadrat de descrierea lui Petru aşteptând.

Să vedem ultima parte din întreitul răspuns, evident foarte cunoscut şi îndelung comentat: “Iar Simon Petru stătea şi se încălzea. Aşadar i-au zis: Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii Lui? El s-a lepădat şi a zis: Nu sunt.” (Ioan 18, 25).

Deci, cum a probat Iisus adevărul cuvintelor Sale? De multe ori singur şi în faţa unei omeniri, dacă nu duşmănoase, atunci cel puţin uluite sau înfricoşate, gata să se lepede oricând de singura sa şansă de a se împlini. Dar aceştia sunt oamenii şi pentru ei a venit Hristos, ştiind că, unde le-a fost frică odată, se pot întoarce a doua oară, unde au căzut o dată, se pot ridica încă o dată, din nostalgia frumuseţii şi a adevărului, din ruşinea că au fost slabi şi din puterea dragostei. Cu această putere intră Petru primul în mormântul gol după Inviere (Ioan 20, 2-7) şi această putere o recunoaşte ca temelie a credinţei şi a adevărului vorbind cu Hristos Cel Înviat: “Iisus i-a zis a treia oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? Petru s-a întristat, că i-a zis a treia oară: Mă iubeşti? Şi I-a zis: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că te iubesc. Iisus i-a zis: Paşte oile Mele.” (Ioan 21, 17).

Omul care se întoarce mereu asupra celei mai uluitoare minuni pe care n-o înţelege deplin decât cu dorinţa de a trăi mereu în frumuseţe şi în adevăr: iată-l pe Petru în interiorul mormântul gol, iată-ne pe noi din nou în faţa Învierii!

Ioan Buteanu

2008-04-24T01:10:00.000-07:00

Urmuz şi Fabrica de obiecte vide

2007-10-22T02:54:00.000-07:00

(O analiză poetică a “Plecării în străinătate”)

Motto: “Din toate preparativele voaiajului, cea mai mare parte erau îndeplinite…” (Urmuz, “Plecarea în străinătate”)

O să începem prin a cita o absurda “microschita” de-a lui Daniil Harms. Ea se intituleaza “Caietul albastru” si o vom reproduce pe de-a intregul, in traducerea lui Ioan Radin-Peianov:

“A fost odata un roscovan care nu avea ochi si urechi.

El nu avea par, asa ca numai de forma i se spunea roscovan.

De vorbit nu vorbea, pentru ca nu avea gura. Nici nas n-avea.

El nu avea nici macar maini si picioare. Nici stomac nu avea, sira spinarii n-o avea si nici un fel de intestine. N-avea nimic. Asa ca nu-i prea clar despre cine este vorba.

De aceea mai bine nici sa nu mai vorbim despre el.”

Iata probabil unul dintre cele mai elocvente mostre ale literaturii de avangarda. Asta fiindca, in aceasta ciudata descriere, putem observa chiar dubla miscare ce sta la baza tehnicilor literare avangardiste: pe masura ce se naste, “obiectul” (sensul) se autodistruge, devine vid. Intregul text pare ca exista doar pentru a demonta si descalifica prima propozitie, una cu iz de basm; “A fost odată un roşcovan…”. Eroului i se refuza dreptul de a fi roscovan fiindca nu are par. Mai apoi se anihileaza in mintea cititorului cateva din fundamentalele caracteristici umane pe care le-am presupune la prezumptivul nostru protagonist: gura, nasul, dreptul la cuvant si datele biologice. “Roscovanul” nostru nu mai are nimic, pe masura ce a fost descris, cineva l-a sters cu radiera. A-l descrie inseamna de fapt a-i demasca inexistenta (dispare referentul: “nu-i prea clar despre cine-i vorba”), un raport despre un vid care nu mai merita sa fie exprimat in cuvinte. Iata un tip de text al carui ultim efect este autovidarea. Aici prin acumulare de elemente negative, anihilatoare.

De fapt, poate chiar principiul de baza al nasterii semnificatiei poetice in literatura de avangarda este cel al concatenarii, al acumularii de elemente noi ce fac parte din acelasi plan (“La signification poetique se produira, ainsi, par addition et concatenation de nouveaux elements dans le meme plan…” - Borcila, Mircea, p. 25). E vorba de un plan unic ce integreaza lumea abstracta si cea concreta, fara granite. (idem, p. 25)

Vom incerca s-a aratam in continuare ca “Plecarea in strainatate” a lui Urmuz se supune acestui principiu al concatenarii, ea fiind in fapt istoria unor repetate esecuri, povestea falimentului eliberarii (Balota, Nicolae, p. 94). Spre deosebire de Harms, la care sensul discursului se golea prin privarea radicala si sistematica a “roscovanului” de orice trasaturi, in “paginile bizare” de care ne ocupam, tehnica de obtinere a obiectelor vide e alta. La autorul roman, totul pare sa mearga bine, pana cand un detaliu, un amanunt sau elemente contingente deturneaza gesturile si actiunile eroului, facandu-le sa esueze in non-sens. Cea mai mare parte din preparativele voiajului sunt mereu indeplinite si totusi mereu ceva neprevazut si aparent insignifiant ii zadarniceste plecarea. Gesturile eroice, eliberatoare raman neimplinite si cad intotdeauna in penibil, derizoriu sau in violenta, adica in absurd.

Vom imparti textul in cateva parti ce sunt tot atatea episoade din viata protagonistului nostru:

1. Inainte de prima tentativa

2. Esecul primei incercari (in doua parti)

3. Esecul celei de-a doua tentative

4. Falsa plecare (de fapt rezolvarea, ratarea finala prin acceptarea derizoriului si a locului comun).

Le vom lua pe rand.

1. Inainte de intaia incercare, un element cat se poate de derizoriu pare sa se opuna marelui gest eliberator: e vorba de neplata chiriei. Gestul major este vidat prin intruziunea in forta a unui element banal si banalizator din viata cotidiana. “Cele doua batrane ratze ale sale” il vor ajuta sa-si plateasca aceasta datorie, inducand in text o unda absurda (fiindca ratzele nu ajuta in mod normal, in sens propriu, oamenii la rezolvarea problemelor financiare). Iar a intelege prin aceste “ratze” niste matusi batrane, spre exemplu, ne pare hazardant pentru o analiza poetica. De aceea, avem de-a face, cred, cu un univers uman caruia i se adauga “ratzele” ca element banal si absurd in acelasi timp. In schimbul marii lor marinimii, ele cer o plata absurda si derizorie: “Singurul lucru ce ii cereau in schimb era ca sa fie si ele primite, cel putin o ora pe zi, in camera sa de lucru, care exala un asa de dulce si imbatator miros de ciurciuvele.” E pretentie absurda, o intruziune mascata si violenta in intimitatea eroului nostru, intruziune ce videaza de sens ideea de solidaritate umana transformand-o intr-un simplu moft interesat. Acum parca intelegem de ce planuita plecare incepe sa prinda contururile unei mult dorite eliberari.

Acum “se sui in corabie.”

2. Esecul primei tentative se desfasoara pe doua secvente.

In prima, “sentimentul puternic si neinvins de tata il trase […] la tarm”, unde, nemanifestandu-si nicicum acest sentiment, eroul executa un ritual absurd acoperindu-se, la modul cel mai propriu, de banalitate:”isi cusu doua tampoane de sugatoare pe captuseala mucegaita a smochingului sau.” De asemeni, mai executa un gest spiritual radical (trecerea la “religiunea mozaica”) golit de importanta si absurdizat tocmai prin insignifianta locului unde se petrece (“in camera scunda din fundul curtzii”).

In a doua secventa, eroul nostru incarcat de ani si de glorie mai are o singura dorintza

ce-l mai retzine de la infaptuirea marii autoeliberari: doreshte “sa-si serbeze nunta de argint.” Sarbatoarea se va transforma intr-un spectacol la limita intre penibil si maxima violentza. Violentza este si ea o falsa eliberare, mai mult un semn de lehamite si de neputintza, mai ales atunci cand ea inseamna automutilare. Argatii invitatzi la petrecere ciugulesc (dezumanizatzi) nishte samantza de canepa si apoi sunt aruncati (pentru moarte sau pentru botez, nu stim) intr-o cristelnitza de var. Oricum e vorba de un gest foarte putzin probabil la serbarea unei nuntzi de argint, unul mai degraba violent si eliminator decat sarbatoresc. Urmeaza in sirul acestor concatenari absurde, adica acelasi drum spre cristelnitza de var, “trei impiegati definitivi de clasa a treia si un arhiereu”. Pentru a linishti multzimea (eternii “altzii” care si la Urmuz de cele mai multe ori insemna infernul), protagonistul amanatei plecari se automutileaza: “isi ciunti trei degete de la mana stanga”. Petrecerea decade in violenta si non-sens. Abia apoi, dupa ce acest non-sens s-a instaurat, atmosfera se destinde (sau se umple de nebunie): “se sui apoi pe un scaun de cizmarie cu trei picioare, de unde, in sfarshit, spre satisfactia tuturor, ciocul sau matasos putea sa atarne, plutind liber si nesuparat de nimeni (sublinerea noastra) pe apa rece si proaspata a paraiashului cristalin.”

3. Urmeaza tentativa numarul doi, impiedicata in diverse feluri de sotzie. In primul rand prin refuzul de a-l urma, bazat pe ratiuni si suspiciuni ce-si dezvaluie un absurd ridicol: "Batrana sa sotzie refuza insa sa-l urmeze, roasa fiind de viermele geloziei din cauza legaturilor de inima ce banui ca el ar fi avut cu o foca.” Lumea focilor indragostite si cea a familiei sunt atat de indepartate incat, puse in relatzie, se absurdizeaza reciproc.

Sotzia isi manifesta “grija” prin niste gesturi derizorii care isi autoanihileaza sensul furnizand un alt obiect vid care ar fi trebuit sa fie dragostea conjugala. Avem de-a face cu o insiruire de articole “de calatorie” care reduc procustian eroul la varsta si nevoile copilariei (Balota, Nicolae, p.93): “Totusi, constienta de indatoririle ei de sotzie si pentru a nu se arata prost crescuta, ii oferi la plecare doua lipii, un caiet de desen de Borgovanu si un zmeu cu speteze …” Reactia sotzului este violenta, neputincioasa si absurda si-l autodescalifica in prezumptiva sa calitate de om matur: “el le refuza, cu indignare, scuturand niste alune intr-un sac.” Raspunsul sotziei urmeaza violent, absurd si necrutzator. Jignita de refuz, “netrebnica sotie il lega atunci cu o franghie de umerii obrazului, si, dupa ce il tari in mod barabar pana la margine corabiei, il lua si il depuse fara nici o formalitate pe uscat.” Asha se sfarsheshte a doua tentativa de eliberare. Iata, deci, familia in ipostaza sa de obiect vid, fara alta substantza decat penibilul, violentza si derizoriul, adica tot non-sensul.

4. Finalul consemneaza o falsa plecare. Dupa ce isi scoate caciula, isi face testamentul, renuntza la titluri, avere si chiar la haine (in afara de o funie de tei), protagonistul nostru recurge dezgustat la o solutzie cotidiana: calatoria pana in orasul cel mai mare din apropiere si intrarea in barou. Ea reprezinta falimentul definitiv al “marii calatorii” si inlocuirea ei cu un surogat. “Plecarea in strainatate” cu vaporul ii este permisa eroului nostru numai cu trasura si numai pana in cel mai apropiat mare oras. Singurul gest pe care mai poate sa-l faca aici este unul shablon: intrarea in barou, care il readuce pe erou, prin derizoratul sau, in plina lipsa de sens de care incercase atat sa scape.

“Concluziunea si morala” acestor “pagini bizare”:

“De vreti cu toti, in timpul noptii, un somn in tihna sa gustati,

Nu faceti schimb de ilustrate cu cel primar din Carligati.”

(orice interpretare i s-ar da) nu face decat sa incerce sa minimalizeze orice efort al cititorului de a conferi “Plecarii in strainatate” un sens “profund” la modul literaturii traditionale. Ea este o fabrica de obiecte vide ce isi distruge sensul pe masura ce il construieşte (vezi si Borcila, Mircea, p. 31).

Ioan Buteanu

Bibliografia

1. Balota, Nicolae, “Urmuz”, edtia a II-a , revazuta si adaugita, Editura Hestia, Timisoara, 1997

2. Borcila, Mircea, “Types semiotiques dans la poesie roumaine moderne” in “Semiotique roumaine” (ed. Miclau, Paul & Marcus, Solomon)

3. Harms, Daniil, “Microschite” in “Caramida cu maner”, antologie de proza satirica de Viorica Mircea, ASTRA, Brasov, 1985

4. Urmuz, “Pagini bizare”, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1985