miercuri, 30 decembrie 2009

Cico, penuria, părintele Nicolae şi câteva întâlniri

1. Înainte de Brifcor a fost Cico şi legenda cu Pepsi.
Dar mai înainte? Şi Î
nainte
?
Îmi aduc aminte de anii ’80 şi de România comunistă condusă, siluită de Ceauşescu. Dintre multele penurii (cuvânt pe care l-am învăţat şi aprofundat atunci pe loc şi pe propria viaţă), cea mai gravă penurie îmi părea penuria de oameni. Nu prea vedeam mulţi oameni. Adică nu marea mare majoritate de făpturi ascunse, parcă cel mai adesea gata să se suspecteze una pe alta dacă nu cumva (puţin probabil) vreuna ar fi trecut, public, de limita şabloanelor „trasate” de pecere. Făpturi amorţite, adânc îndoctrinate, scofâlcite ca o a doua natură cât pe-aci să devină prima (şi ultima). Sau pur şi simplu proşti, nu ca un dat, ci ca un păcat, un efect al prea multor cedări şi compromisuri. Făpturile ghidate de reflexe schizoide, pe care le vedeam zi de zi. (Una zicem, alta facem şi credem. Dacă, până la urmă, mai credem ceva.) Şi, printre care, parcă-parcă, cu fiecare clipă tot mai mult, începeam să mă număr şi eu. Cu toate petrecerile şi bravadele mele culturale din ultimii ani de liceu şi din armată.
Cei din generaţia mea am avut şansa de a fi trăit dezastrul comunist în direct, dar şi de a fi fost încă destul de tineri pentru a fi mai degrabă vaccinaţi şi nu definitiv smintiţi, ciuntiţi, ca mulţi dintre părinţii noştri. Dar, din păcate, nu cred că am reuşit să devenim o generaţie mai bună decât a lor. Am uitat destul de repede martirii şi spiritul Revoluţiei din 1989 şi cel al Pieţii Universităţii. Ne-am banalizat urgent, din lipsă de unitate, cultură şi credinţă. Şi mulţi s-au răsfirat prin lume.
Înainte de ’89 unii eram revoltaţi. Cei mai mulţi în cuşcă. Oarecum sinucigaş, fără niciun scop şi nicio strategie de scăpare. Iar eu, prea fricos ca să fug peste graniţă.
Când am deschis ochii spre lume, am găsit-o cam aşa cum o lăsase Nicolae Steinhardt la finalul "Jurnalului fericirii", varianta aceea de comunism „pacificat” (iertaţi oximoronul!) cu parcările blocurilor populate de Skodiţe, Fiaturi mici, Dacii 1100 şi cred că primele 1300, Renault 16 şi Gordini, rar Forduri Taunus şi Mercedesuri, plus câteva Moskviciuri, Warburguri şi alte soiuri mai rare de maşini. Luate în rate (cred de la C.A.R. sau cum s-o fi numit pe atunci). Cu „ieşiri la iarbă verde” organizate de întreprinderi şi cu Daktari, Mihaela, Fred şi Barney, Colombo şi Kojak la televizor. Se vorbea chiar despre Pepsi, dar nu mai ştiu sigur dacă am apucat sau nu să beau cu adevărat adevăratul Pepsi din anii ‘70. Sau dacă nu cumva au apucat să-l scoată mai înainte de a mă dumiri eu şi de a-mi clarifica opţiunile în domeniul băuturilor plate şi carbogazoase. Până să mă dezmeticesc, am rămas o vreme cu sucul (concentrat?) Bem Bem şi cu Cico, ultimul la 25 de bani, parcă.
Cico, strămoşul lui Brifcor din anii ‘80.
Deşi găsisem lumea aceasta aşa, gata „pacificată” şi plină de sucuri şi de felurite sifoane, iar alta nu cunoşteam, cu aceasta ceva mi se părea în neregulă. Aveam intuiţia difuză că trebuie să mai fi fost ceva înainte de atâta fericire. «Obţinută prin spălare pe creieri (asta ştiu acum)». Ceva chiar înainte de Cico şi de legenda cu Pepsi.
Pe măsură ce creşteam cu vârsta, m-am pomenit tot mai ades căutându-i cu un interes aparte pe cei care trăiseră înainte. Şi poveştile lor.
Pe atunci nu ştiam lămurit de ce. Şi poate că nici acum nu înţeleg aceasta pe de-a întregul.
Fiindcă pionier (chiar şef de grupă scurtă vreme şi suferind puternic când am fost înlocuit) şi utecist făcut la grămadă (numit apoi, spre finalul liceului, secretar cu propaganda pe clasă, pe hârtie, deşi cred că i-am zis dirigintei că nu vin la nici o şedinţă) bombardat de peste tot cu mistificări şi cu minciuni, mereu şi în toate, totuşi simţeam că înainte fusese ceva. Mai fusese ceva.
Pe bunicul din partea tatălui îl tot pistonam cu întrebări, dar el prefera să-mi vorbească mai mult despre război, întâiul mondial. Aşa că întrebându-l eu des, îmi povestea des o poveste pare-se cu un caporal, pe care n-o mai reţin, şi ceva despre cum mâncase vrăbii în tranşeele din Galiţia (dacă nu mă înşel), unde au şi îngheţat foarte rău. Bunica, mama tatălui, deşi îmi spunea, parcă tot nu-mi zicea îndeajuns despre cum e să ai gospodărie şi pământ mai mult decât o mică grădină.
Ai mei, deci, cam tăceau. Părinţii nu ştiau sau nu vroiau să-mi spună poveştile familiei. Sigur că eram doar un copil. Iar ei, în mare parte, produsul educaţiei comuniste din anii ’50-’60. E posibil ca şi ei să fi căutat, poate mai târziu, mai mult prin anii ’80, ceea ce era înainte. Şi poate mai mult mama, deşi ea fusese, nu ştiu cât timp, dar fusese, secretară de partid acolo unde lucra. După aceea, spre finalul vieţii, a devenit o creştină ortodoxă admirabilă.
Astfel, cam prin 1987, împreună cu o familie de jurişti bătrâni, Nichifor şi Valentina Perju, prieteni de-ai părinţilor, am urcat cu toţii la mănăstire, la Rohia. Aici erau pe vremea aceea puţini călugari, vreo cinci, cred. Unul dintre ei era părintele Nicolae Steinhardt.
În anii ’80, spre final, regimul comunist nu mai avea bule propagandistice nici cât să umfle un Brifcor. Printre uzură şi frică sădită de peste tot, în mare parte autogenerată, şi printre multele alte penurii instalate cronic, penuria de Brifcor era, ca să culeg o vorbă de pe stradă, de-a dreptul pepsi. Iar în penuria aceasta de de toate şi mai cu seamă de oameni, Cuvioşia Sa părintele Nicolae era, foarte vizibil, chiar şi pentru un tânăr nedezemeticit ca mine, un om.
Era, în modul cel mai clar, un om dinainte, foarte conştient, afirmând această apartenenţă la dinainte ca pe unul dintre punctele sale de program existenţial. Era, adică, un anticomunist. Şi asta absolut firesc, cu naturaleţe. Nici nu putea fi altfel. Sau putea, dar el a avut curajul să nu fie.
Dar, mai mult, părintele descoperise (fusese descoperit) şi trăia Adevărul că Înainte de toate şi Răspunsul la toate este Iisus Hristos, aşa cum Îl mărturiseşte biserica ortodoxă. Şi nu vroia deloc să renuţe la această descoperire. Astfel, în el se vedea clar, neumbrit de frică, câtă Frumuseţe a pus şi pune mereu Dumnezeu în oamenii care nu se leapădă de Această Frumuseţe în Trei Străluciri, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Se vedea în el o Frumuseţe care te uluia şi, care, cred, e singura care face sufletul Viu. Viu în Domnul, ca o arvună a Raiului. Lucrul acesta l-am văzut atunci, m-am întors de multe ori la el şi abia-abia dacă încep să-l înţeleg acum, în ultima vreme. Deşi cred că începusem să mi-l doresc, fără să ştiu, de pe atunci.
Dorinţă peste care s-au aşternut perioade de muţenie şi lene duhovnicească, de prostie pură. Dorinţă prea des deturnată de şabloane şi păcate.
Cred cu tărie că părintele a fost (adică este) un om ales de Dumnezeu. Slab trupeşte până la fragil, iute până la nervos, izolat şi cred că permanent tracasat de securişti, părea una dintre întrupările vii ale spusei Sfântului Apostol Pavel din 1 Corinteni: „…Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari;” (1 Cor. 1, 27). Era om şi rămânea om tocmai fiindcă Îl primise pe Hristos şi nu se lepăda de El, nu trăia, adică, viaţa duplicitară pe care o duceam cei mai mulţi dintre noi, cei care credeam, dar cărora ne era frică să o mărturisim pe faţă. Curajul acesta cu care apăra la vedere ceea ce înţelesese că e bine şi bun pentru suflet cred că ar fi un lucru de învăţat de la dânsul. Atât de simplu.
Findcă frica de a-L mărturisi pe Domnul mi-a provocat, nu ştiu dacă conştient încă de pe atunci, şi îmi provoacă ades multă suferinţă şi profundă nemulţumire. Frica aceasta mă durea tare şi nu îmi doream să mă doară mai puţin. Adică să mă obişnuiesc cu ea. Vroiam să o ţin în stadiul de disconfort acut. Să nu o justific. Să nu devină cronică. Să nu o uit. Şi aşa, acută, să o pot încredinţa mai uşor Domnului, spre vindecare. Când mă voi simţi în stare să încep.
Acesta e un mare dar şi-l vroiam şi-l vreau şi eu de la Domnul.
2. Întâlniri
Nu mai reţin de câte ori l-am întâlnit la mănăstirea "Sfânta Ana" de la Rohia.
Altă dată, cred că în 1988, am fost o dată împreună cu scriitorul Alexandru Vlad şi, parcă, încă o dată singur să îl văd la spital, la Medicala III din Cluj. Îmi pare că atunci i-am lăsat, spre lectură şi păreri, nişte poezii. Cred că, după ce le-a citit, mi-a zis că „am vână”. Mi-aduc aminte că atunci, la Medicală III, fumam ţigări date de Alexandru Vlad, fumam şi în acelaşi timp vroiam să le ascund, să le palmez, fiindu-mi tare ruşine de părintele. Care părea că nu observă nimic.
O dată, la Rohia, îmi aduc aminte (cu ruşinea de azi pentru felul în care eram atunci, ca un necioplit în faţa Frumuseţii, ca un mort în faţa Vieţii), îmi aduc aminte că i-am zis că toate sunt bune şi frumoase cu discuţiile noastre despre cultură, dar nu pot să înţeleg de ce el (şi toţi călugării ortodocşi) se îmbracă în negru şi de ce nu le plac femeile. Reţin starea tranşantă, aspră, simplă şi plină de dragoste; parcă răspunsul zicea că, atunci când voi şti să pun întrebările, poate voi primi şi răspunsurile.
Când eram la Rohia de-abia aşteptam să-l întâlnesc. Îmi părea uneori că venisem mai mult pentru dânsul decât pentru slujbe. Şi cred că aşa era. Nu prea înţelegeam multe atunci. Dumnezeu să mă ierte!
L-am însoţit o dată la treburile pe care le avea, povestindu-mi despre Camil Petrescu. Mie mi se părea incredibil că vorbeam cu un om care cunoscuse pe cineva din manualul de română pe Camil Petrescu, care îi publicase textul de debut, poate în Revista Fundaţiilor Regale, dar nu sunt sigur. Camil Petrescu, pe care-l văzuse şi la stadion şi care, după Primul Război Mondial, era „frumos şi surd”, iar , în perioada comunistă l-a dezamăgit crunt, „fiindcă atunci când ţi se dă să mănânci căcat cu linguriţa, nu ceri polonicul”.
Asculta Vocea Americii şi/sau Europa liberă. O dată mi-a zis la modul jucăuş, ambivalent, ca o sugestie, dar şi ca să mă protejeze, ca eu să nu ascult, să-l las numai pe el, „care e un bătrân rău”.
Îl mai căutam sau însoţeam altădată la bibliotecă. Mi-a dat să citesc Castelul lui Kafka, pe care nu l-am citit decât mult mai târziu şi cred că am înţeles de ce mi-l indicase atunci. Făcea cu mine o educaţie discretă, esenţială, prea fină pentru urechile posibililor securişti.
Mi-a scris pe un bileţel să citesc Eugenio D’Ors, ceva de istoria artei (pe care nu l-am citit). Şi insista cu Don Quijote (pe care nu l-am terminat până în ziua de azi).
Era la modul cel mai clar un alt fel de om decât văzusem până atunci, deşi cred că mai văzusem creştini remarcabili. El era însă şi un om cult şi „bărbat deplin” în sensul duhovnicesc al Sfântului Pavel. Ceea ce e splendid.
Când am terminat clasa a XII-a, i-am trimis ceea ce noi, liceenii de atunci, numeam „un sonet”, adică un fel de fluturaş aniversar cu clasa şi profesorii, pe care, cred, am scris şi eu ceva, nu mai ştiu exact ce.
Apoi am intrat la facultate şi am plecat în armată. În armată fiind şi întorcându-ne cu trenul, cred că de la nişte trageri, într-un compartiment gol am găsit o revistă culturală (Să fi fost România literară? Luceafărul?) în care era anunţul care zicea că părintele Nicolae trecuse la Domnul la 30 martie 1989 (nu zicea el chiar aşa pe vremea aceea, dar eu asta am înţeles). Sau anunţa ceva, post factum, despre înmormântare.
Domnul l-a luat „la apa odihnei”.
Ulterior, părinţii mei, vizitându-mă în armată mi-au adus o scrisoare de la dânsul, ca răspuns la acel „sonet” de licean. Le dăduse scrisoarea când au trecut pe la Rohia, fiindcă pe plic nu-i scrisesem adresa mea. Şi ei mi-o aduceau acum.
Scrisoarea, în cerneală neagră, pe care o voi reproduce mai jos*, e datată cu câteva zile înainte de 30 martie.
E una dintre comorile mele, unul din marile daruri pe care, atunci, prin părintele, Hristos Domnul mi l-a făcut. O încurajare, o mână întinsă prieteneşte, o ştachetă şi o aşteptare pe care n-aş vrea să o înşel.
Comentând scrisoarea, mama mi-a subliniat cel puţin o dată „clipa aceea pe care rămâne să o cutreierăm singuri” (Daniel Corbu) ca pe o discretă invitaţie la Viaţa în Hristos. Că, după „cuvintele pe care poezia le foloseşte din disperare”, ar putea fi tăcerea lină a ascultării de Dumnezeu.
Prin existenţa acestei scrisori, pentru mine, moartea trupească a părintelui se rotunjeşte cu o mângâiere.
După decembrie 1989 m-am întâlnit cu Nicolae Steinhardt, scriitorul, eu, cititor leneş, în cărţile sale, Jurnalul şi cartea de predici, două capodopere, mult prea puţin aprofundate şi folosite (aproape deloc) în cultura română şi în biserica ortodoxă. Cuvântul acesta „Dăruind, vei dobândi” (descoperit părintelui, după spusa sa, într-un text de Henri Michaux) consider că are o putere duhovnicească lucrătoare asemănătoare cu acel „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, mult mai cunoscut, primit de Sfântul Siluan din Athos.
„Dăruind, vei dobândi” mi-a spus şi mie Domnul, mi-a amintit sau reamintit, prin glasul preotului în predica de la cununia religioasă şi mi-a dat de atunci încolo pace şi înnoită bucurie.
Admit că, după douăzeci de ani, raportul meu intelectual şi duhovnicesc către părintele Nicolae e mai mult plin de lucruri neîmplinite decât de cele împlinite. Şi că ar trebui să fie altfel.
Tocmai deoarece cred că dincolo de mormânt, în Lumina Neînserată a Sfintei Treimi, alături Născătoarea de Dumnezeu, de toate Puterile Cereşti, de toţi Sfinţii, şi făcând parte din ceata lor, sper, alături de mama mea, mă aşteaptă şi „un bătrân prieten (care crede în mine)”.
În aşa fel, atunci şi acolo, se vor sfârşi toate penuriile. Cele din suflet.
Dea Domnul! Amin. Amin.


*
Rohia,
24 martie 89
Dragă Nelule,
Multe mulţumiri pentru înştiinţarea trimisă după bacalaureat.
Nu ţi-am putut mulţumi pentru că nu mi-ai comunicat adresa.
Îţi mulţumesc şi te felicit acum, cu mare întârziere, dar cu deplină sinceritate şi bucurie.
Felicitări şi pentru intrarea la facultate. Dea Domnul să treacă repede şi uşor lunile de serviciu militar şi să începi cursurile; nu mă îndoiesc că facultatea de filologie are să te cucerească şi să-ţi fie de folos.
Nu uita poezia. Poate că vei putea spune şi tu cândva: Spune-mi Tu, – mi-a zis Poezia.
Nu uita că „întotdeauna rămâne o clipă pe care-o cutreierăm singuri” (Daniel Corbu) şi că – poate – „poezia foloseşte cuvintele din disperare.”
Cele mai bune urări.
Cu toată afecţiunea
bătrânului tău prieten,
P. Nicolae
(care crede în tine)


(A se vedea şi revista "ARGEŞ" in august 2009.)

Ioan Buteanu