Porcul microscopic

Anul acesta începutul lui decembrie a fost cald. Foarte cald şi foarte ploios. Aşa încât în curtea din spatele casei s-a adunat mult, mult noroi, pe care-l framântă în picioare vacile şi caii în plimbările lor.

De fapt povestea noastră începe cu un an şi ceva înainte, cam prin octombrie, când un gospodar oarecare, ca orice gospodar dintr-un sat oarecare, şi-a cumpărat doi purcei de o lună jumătate-două fiecare. Ca să-i îngraşe omul nostru pentru la anul, adică pentru anul acesta cum ar veni.

La început cei doi purcei arătau la fel sau aproape la fel: erau albi şi aveau în jur de 8-10 kilograme fiecare. Dar a urmat iarna anului trecut, când cei doi godaci au asistat la tăierea celor doi grăsuni din generaţia dinaintea lor. A fost groaznic, înfiorător, copleşitor, deloc măreţ.

Atunci unul din cei doi juni suini (cel cu o ureche mai pleoştită, parcă) i-a spus celuilalt:

-Ai văzut, frate? Ai văzut? Ai auzit?

-Ce să văd şi ce să aud, dragă?

-Păi, n-ai văzut sângele şi n-ai auzit zbieretele fraţilor noştri?

-Mda, şi dacă am văzut ş-am auzit ce-i cu asta? De când mă priveşte pe mine ce fac alţii? Nici nu-i cunoşteam, de abia i-am văzut de câteva ori şi tu zici că ne sunt fraţi? De când asta? Ne mâncau printre zăbrele mai toată mâncarea la care ajungeau, ăştia da fraţi! zise porcul obişnuit înfulecând şi mai abitir din lături.

-Tu chiar nu înţelegi că la anul pe vremea asta aceeaşi soartă ne aşteaptă şi pe noi, dacă le acceptăm de acum încolo toate avansurile şi mâncărurile? insistă porcul isteţ (în devenire), a cărui ureche nici nu mai părea acum atât de pleoştită. Trebuie să găsim o soluţie! Trebuie să ne salvăm!

- N-ai decât! mai molfăi o replică porcul porc şi plecă în celălalt colţ al coţetului, să se culce.

Timp de două sau trei zile porcul cel isteţ (în devenire aproape completă acum) nu avu somn şi nu mâncă nimic, mistuit de spaima morţii, scormonind cu mintea lui tânară cele câteva amintiri pe care le avea, noroiul curţii, balega proaspătă şi mai veche din coteţ, soarele şi umbra, totul. Tot ce era după el totul. I se părea că nu înţelege nimic. Că nimic nu se leagă şi nimic nu are sens. Şi, lucru de mai mare mirarea la un porc, îi venea adesea să plângă. Şi chiar plângea.

Până când îl pişcă o idee. Îl pişcă, de fapt, la modul cel mai fizic un purece sau un păduche, pe moment n-avea de unde şti ce anume, era doar prea tânăr pentru a face diferenţa. Ce o fi fost o fi sărit sau căzut de la vreun câine sau de la vreun alt animal vecin de curte. Sau să fi fost vreo moştenire, o ultimă moştenire de la generaţia anterioară, cea recent răposată? Da, probabil asta era! Un mesager, trecând un mic bob din înţelepciunea străveche, prin veacuri, până la el!

Întâlnirea fu scurtă şi dureroasă! Fiindcă atunci când sări să-l strivească cu râtul sau să-l calce în picioare, mesagerul se pierdu printre gratii în imensitatea învecinată a curţii.

-Mulţumesc! Iată soluţia! se trezi din bezmeticeală porcul cel complet isteţ acum, a cărui ureche, vă spun sincer, nu îmi mai părea deloc pleoştită. Am să-i spun şi fratelui meu, mai afirmă şi alergă urgent cei trei paşi care-l despărţeau de acesta.

-Frate, am găsit scăparea!

-Mmm! Da? Care scăpare?

-Ştiu cum să scăpăm de la tăiere!

-Care tăiere? Cine vorbea de tăiere? Mmm, nu-i treaba mea! Scuteşte-mă cu prostiile!

-Eu voi înceta aproape de tot să mănânc, voi bea zilnic doar foarte puţină apă şi la prânz un bob de porumb. Atât. Astfel voi slăbi, mă voi subţia, mă voi micşora până când voi ajunge ca acel ceva care m-a pişcat acum şi care a trecut printre gratii. Da, aşa am să fac. Încearcă şi tu la fel, şi poate vom scăpa.

-Mmm, e prea greu. Mie îmi place mâncarea multă, somnul şi viaţa bună. Nu cred că merită să mă forţez. În plus, nu văd de ce mi-ar dori cineva răul. Aici toţi se poartă atât de frumos cu mine! Aşa că fă ce vrei, dar pe mine nu mă mai deranja. Mă plictiseşti cu ideile tale!

-Păcat, frate! Poate te mai gândeşti. Dacă ai nevoie de mine sunt aici. Nu pentru mult timp, sper, mai spuse porcul cel isteţ şi se retrase într-un colţ.

Timp de un an şi-a menţinut cu rigoare programul alimentar şi disciplina tăcerii. La început gospodarul n-a observat mai nimic, apoi, timp de câteva săptămâni, a chemat regulat medicul veterinar. Acesta n-a descoperit vreo boală. I-a administrat totuşi vitamine injectabile câteva zile în şir, apoi n-a mai venit. Gospodarul s-a mai agitat, a mai fost atent încă o lună-două, apoi a lăsat în pace porcul “bolnav”, în colţul lui retras şi tăcut. Să-l taie, era prea slab, să-l alunge, prea mare pierderea. Aşa că a încercat să îl uite şi poate chiar l-a uitat.

Acum, în zilele noastre, după un an şi mai bine, porcul cel isteţ ajunsese cam cât un nasture. Oasele i se topiseră într-un mod inexplicabil şi aproape se pregătea să dispară din spectrul vizibil. Aşa cum am spus, decembrie era deosebit de cald la începutul lui. Porcul obişnuit era acum gras şi, ca de obicei, mânca mult şi dormea mult. În plus, de câteva luni uitase să vorbească. Nici nu prea avea ce şi de ce. “O oboseală în plus pentru proşti”, fusese cam ultimul lui gând .Cu alte cuvinte devenise un porc în toată puterea cuvântului.

Vineri seara vremea s-a schimbat brusc. Noaptea a dat, ca de niciunde, un ger cumplit. Sâmbătă dimineaţa au început să se audă prin sat, de mai aproape sau de mai departe, primele zbierete de porci îmbrânciţi şi traşi spre tăiere.

Despre porcul ce gras nu mai ştim aproape nimic, renunţase el însuşi mai de mult la dreptul de a avea vreo părere. Ne despărţim de el ca de o umbră ceva mai densă, abia bănuită, în marea umbră a coteţului, da, abia bănuită şi cu totul nesigură. Aşa ne despărţim.

Între timp porcul cel isteţ devenise înţelept şi se micşorase aproape perfect. Vineri devenise mai mic decât singura grăunţă pe care o mânca. Sâmbată era cât acel purice/păduche care-l înţepase în trecut. Acum cred că acela de abia, anevoie, dacă l-ar fi putut ciupi, dar nicidecum înţepa atât de dureros ca pe vremuri. Iar duminică, dimineaţa devreme, pe un ger cumplit şi sub un cer curat, deveni microscopic şi o pală de vânt curat îl purtă afară din duhnetul cleios al coteţului.

Ioan Buteanu